Miercuri dimineață. Soare, cel puțin opt grade, dar târziu. Deja 10:15. N-am nicio șansă ca la și jumătate să fiu la birou. Așa că scanez oferta de taxiuri. Leone, 2000… Cobălcescu. În patru curse Fundeni – Turda, Cobălcescu nu m-a ocolit, deși trădam faptul că nu cunosc drumul. Impresie bună despre ei, așa că aleg un Cobălcist. Trag de portieră să intru în spate, dar domnul șofer deschide geamul din față și mă lasă fără șanse: ”Unde vreți să mergeți?”. Unde vreau să merg, cică. I-aș fi spus unde vroiam să meargă el, dar rămân o domnișoară. Ceva din întrebarea asta declanșează în mine o reacție de intensitate patologică. Întrebarea este delicată și se pune numai și numai în împrejurări specifice. De exemplu, după ce m-am urcat în mașină. Și mi-ar plăcea ”să mergem”, considerând că un taxi mă duce unde vreau eu și nu unde are șoferul drum. Dacă e așa, merg unde mergeți dumneavoastră, domnule taximetrist de București, dar asta înseamnă că, dacă oricum aveți drum, nici nu trebuie să vă plătesc.

           Acestea fiind gândite, mi-am pus toată ciuda într-o privire pe care i-am trântit-o acestui mârlan ca pe-o bâtă din titan în moalele capului. Și-n semn de protest, aproape că am hotărât să merg cu autobuzul, știind că voi întârzia. Cel puțin, în 45 de minute, cât fac până la birou, îl voi putea urâ pe nefericitul ăsta cu toată ființa, din cel puțin trei motive: pentru că mi-a stricat entuziasmul de primăvară (și dimineața) de azi,  pentru că îmi alimentează prejudecățile și așa vehemente, despre taximetria din sud, pentru care mă simt vinovată de fiecare dată când întâlnesc o excepție, iar la nivel mai personal, îl voi urâ pentru că întârzierea mă obligă să-mi anulez pauza de masă în care maicămea contează pe mine să-i ridic un rezultat de la un spital din apropiere.

          Devine dureros de târziu, așa că va trebui să-l urăsc pe nenorocit dintr-un alt taxi. Speed Taxi, de această dată. Speed Taxi, despre care n-am informații concludente – am pățit o dată bine, o dată rau și o dată neutru, adică direct la destinație fără amabilități de genul ”bună ziua”. Mă aplec înainte să trag de portieră, încercând să citesc șoferul după chip. Nu-i văd fața, citește ziarul. Mă aștept la ce-i mai rău, fiindcă din cauza mea el n-o să-și mai poate savura știrea cu Borcea care nu mai are voie să fumeze. Îmi spun că dacă nu-mi convine, mă dau jos și măcar știu naibii că iau autobuzul și întârzii din cauza lichelelor ăstora, nu din cauza mea și a refuzului de a le da și altora șansa să-mi arăte că există minunăție de servicii de taxi, foarte bine ascunse. Urc, fie ce-o fi.

           E un domn grăsuț, negricios și religios - de oglindă îi stau atârnate varii curci și icoane, cam câte împodobesc de obicei o capelă. Îl salut, mă salută. Îi spun – pe Constantin Stahi, de pe Dacia pe Cazavillan, Berthlot și a doua la stânga. Dă din cap că știe, după care, într-un gest neprevzut, se întoarce spre mine și mă-ntreabă, amabil, dacă vreau să citesc niște presă, că ziaru-i călduț, tocmai l-a luat de la chioșc. Stop, nu-mi mai revin. Îl iau la răsfoit, firește, așa ofertă n-am mai primit. Parcă se simte din nou primăvara - bine, trecând peste ororile pe care le găsesc în călduțul Click, precum articole despre o femeie arsă cu acid de către amantul adulterin, un cuplu de swingeri care își violează fetița și despre cea mai sexy actriță din Rusia și cum intră ea în Parlament să devină vocea tineretului. Hotărăsc că am citit suficient și-i înapoiez ziarul, comentând că-i cam plin de prostii, așa, de test, să văd ce-mi răspunde. Și omul meu nu doar că rămâne calm, dar mă aprobă, și nu așa, pentru bacșiș, ci sincer, cum face un om care crede în crucile alea atârnate de oglindă. Îi spun că totuși, am aflat și ceva bun: Bucureștiul șade pe cutremure mici, dar viitoare. Și-atunci, omul meu devine, întradevăr, omul meu: ”Domnișoară, am eu o vorbă: dracu mă ia și din biserică, dacă e să vrea Domnul.”

           Aș sta să vorbesc admirabil despre vorba omului meu, dar am eu vorba mea despre care vreau  să  tremin de vorbit. Ajungem la Stahi, ceasul arată șapte lei – fix. Îi dau 10 și-i spun să-mi dea un leu înapoi, că am nevoie de mărunt. Deși mi-e frică să-l pun la încercarea asta finală și știu că s-ar putea să-mi pară rău, risc, ce naiba. Omulețul meu nu mă dezamăgește în ceasul final: îmi dă leuțul înapoi, îmi urează recunoscător sănătate, ”că fără ea nu se poate” și-o zi cât mai bună. Îi doresc și eu sănătate și servici ușor și ies din mașină. Triumfătoare și reîmprimăvărată și la timp.

         De-ar ști omul ăsta că pentru mine este erou și că nu doar și-a oferit serviciile în feluri excepționale, ci a reușit să reconstruiască o stare de spirit pângărită de un alt taximetrist bou. De cât de puțin este nevoie pentru un zâmbet și câtă bunătate inspiră naturalețea unui om simplu și sincer.

         Îți mulțumesc, domnul meu cu iconițe și ziar cald, pentru că dimineață mi-ai vândut un drum rapid și speranță. Speranța că Domnul mă va ajuta să nu mă ia dracu în taxiurile ce vor urma (în Biserică nu este niciun risc, nu mă prinde el pe acolo).